Te fumam fara sa respir,iti asteptam senzatia...placerea. dar nu,a trebuit sa plec. Am plecat in lumea mea,nu mai aveam timp de tine. Tipul desi trecea extrem de greu,parca zbura pe langa mine. Vedeam oameni deghizati care radeau de tine,tu cel care nu mai avea nicio forma acum,erai doar o bucata de carton rotita si afumata. Nimeni nu te mai placea,erai de domeniul trecutului. Erai o speranta deja epuizata,fara entuziasmul initial.
Dar gata,sunt iar eu. Nu rezist prea mult timp asa,sunt prea fericita...trebuie sa fiu si mai fericita! Te aprind si pe tine. Iti dau foc,te trag in piept,te suflu afara. Fac asta din nou,din nou si din nou. Imi place pentru ca ma placi,te plac,asa cum esti,asa cum ma faci sa ma simt. Ai mereu grija sa imi starnesti pofta de tine,sa ma tii mereu cat mai aproape,nu-mi dai drumul...dar nici nu vreau sa o faci. Uneori am impresia ca ma iubesti,de aia vii mereu la mine,faci turul cercului,dar tot la mine te intorci. Mergi la toti,dar niciodata nu uiti de mine. Mereu iti iau ultima suflare...prima si ultima ta suflare e a mea,restul nu mai conteaza. As putea sa fiu egoista,sa te pastrez doar pentru mine,dar nu...asa cum prietenii mei se gandesc la mine,asa ma gandesc si eu la ei. Nu ii pot lasa fara tine,esti atat de esential pentru serile triste...esti un viciu atat de virtuos...esti cel care ne uneste.
Nu stiu de ce prea putini inteleg asta,de ce multi se uita la noi cum te savuram fara sa inteleaga nimic,se uita ciudat...asta pentru ca nu stiu cum e sa te iubeasca. Mai devreme sau mai tarziu toti vor afla...abia atunci vor intelege.
Dar acum stiu,stiu ca nu ne vom desparti niciodata. Vreau mereu sa te am in interiorul meu,indiferent prin ce modalitate.Vreau mereu sa imi amintesc de tine,desi tu,deseori ma faci sa uit ce gandesc sa uit ce reactii am si sa uit..prin ce trec. Ma faci diferita,diferita nu de ceilalti...diferita de mine. Ma schimbi enorm de mult. Doar cu tine fac lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face. Doar cu tine pot sa fug de la masa fara sa platesc,sa cumpar fara bani, sa il plac fara sa aiba nimic special... Doar cu tine pot lua o pisica in brate fara sa ii sucesc gatul,sa ma uit la o broasca fara sa ma sperii,sa iau un soricel de coada... Doar cu tine ma intind de’a lungul unui rau in timpul tomnii,ma duc la mormantul ei fara sa plang,mananc gutui cu tot cu puf...doar cu tine...

În final...


Până la urmă nu am înţeles...nu m-am prins care e treaba cu iubirea, cu prietenia eternă. Oare chiar există aşa ceva? Oare sunt singura persoană de pe Pământ care nu ştie ce e înseamnă cu adevărat să iubeşti...să te dăruieşti...sau măcar să îi simţi grija protectoare în fiecare clipă a zilei?
Poate că da,poate că sunt singura persoana care nu ştie ce e aia realitate sau ficţiune. Poate am uitat că m-am trezit de mult din coşmarurile din copilărie în care încercam să ţip şi nu reuşeam...nu aveam glas...şi de aceea nimeni nu mă auzea şi nu mă puteau ajuta,deşi îi vedeam. Nici acum nu mă aude nimeni. Urlu ca un lup disperat la lună,doar că eu nu urlu la lună. Eu urlu la voi,da,voi...voi toţi cei care nu m-aţi ajutat când aţi fi putut. Voi...cei cărora nu le-a păsat deloc dacă mă simt bine,dacă mă simt singura. Dacă am cu cine să ies sâmbătă noapte şi să beau.

Da,voi,prieteni falşi,care v-ati intors faţa în momentul în care oricine ar fi putut să o facă.
De fapt eu nu înţeleg un singur lucru. Nu înţeleg de ce mai trăiesc,de ce sufăr si de ce îmi pasă? Aş putea foarte bine să mă izolez,să plec...să nu mai deranjez. Să nu mă mai simt ca un ghipe în spatele vostru,ca o fantoma pe care nimeni nu o observă,dar toata lumea o simte...o simte dar îi e frică de ea.
Şi mie îmi e frică. Îmi e frică de multe lucruri. Îmi e frică de broaşte,de necunoscut, de trădare, de iubire...de viaţă. Abia aştept să mor. Doar din curiozitate. Viaţa noastră continuă şi după ce părăsim pământul...dar cum? Nu se poate sfarşi...aşa...brusc. Trebuie să fie ceva,ceva de care nimeni nu ştie,dar toată lumea dă cu presupusul...aş vrea să ştiu...şi voi afla.

Viata...

Nu mai sunt eu. Acum sunt o fiinţă austeră cu o dorinţa năprasnică către autodistrugere. Propria-mi viaţă nu îmi mai aparţine. Am senzaţia că o stăpânesc,că sunt plină de ea. De fapt fur fragmente din viaţa altora,doar pentru că nu o pot avea pe a mea,pentru că nu îmi pot crea o viaţă cu care să mă mândresc,cu care să ştiu că nu îmi va niciodată ruşine. M-am săturat să licitez iubiri de peste tot...iubiri false. Nu am nevoie de asa ceva,am nevoie de o iubire care să mă facă să trăiesc,să mă facă să uit ce e ăla regret,nepăsare. Să mă facă să invăţ ce e aia speranţa,mulţumire,împlinire.
Ştiu că visez,dar măcar visez frumos. Îmi doresc mereu să cred că viaţa e mai senină,mai plină de culori. Mi-ar placea să trăiesc intr-o astfel de lune,insă lumea asta e rea,plina de egoism şi de singurătate.
Am impresia că trăiesc,dar trec pe langă zile,întâlniri,nopţi,povesti de dragoste,întâlniri cotidiene,rătăcind prin viaţa...care nu îmi aparţine.