În final...


Până la urmă nu am înţeles...nu m-am prins care e treaba cu iubirea, cu prietenia eternă. Oare chiar există aşa ceva? Oare sunt singura persoană de pe Pământ care nu ştie ce e înseamnă cu adevărat să iubeşti...să te dăruieşti...sau măcar să îi simţi grija protectoare în fiecare clipă a zilei?
Poate că da,poate că sunt singura persoana care nu ştie ce e aia realitate sau ficţiune. Poate am uitat că m-am trezit de mult din coşmarurile din copilărie în care încercam să ţip şi nu reuşeam...nu aveam glas...şi de aceea nimeni nu mă auzea şi nu mă puteau ajuta,deşi îi vedeam. Nici acum nu mă aude nimeni. Urlu ca un lup disperat la lună,doar că eu nu urlu la lună. Eu urlu la voi,da,voi...voi toţi cei care nu m-aţi ajutat când aţi fi putut. Voi...cei cărora nu le-a păsat deloc dacă mă simt bine,dacă mă simt singura. Dacă am cu cine să ies sâmbătă noapte şi să beau.

Da,voi,prieteni falşi,care v-ati intors faţa în momentul în care oricine ar fi putut să o facă.
De fapt eu nu înţeleg un singur lucru. Nu înţeleg de ce mai trăiesc,de ce sufăr si de ce îmi pasă? Aş putea foarte bine să mă izolez,să plec...să nu mai deranjez. Să nu mă mai simt ca un ghipe în spatele vostru,ca o fantoma pe care nimeni nu o observă,dar toata lumea o simte...o simte dar îi e frică de ea.
Şi mie îmi e frică. Îmi e frică de multe lucruri. Îmi e frică de broaşte,de necunoscut, de trădare, de iubire...de viaţă. Abia aştept să mor. Doar din curiozitate. Viaţa noastră continuă şi după ce părăsim pământul...dar cum? Nu se poate sfarşi...aşa...brusc. Trebuie să fie ceva,ceva de care nimeni nu ştie,dar toată lumea dă cu presupusul...aş vrea să ştiu...şi voi afla.