Viata...

Nu mai sunt eu. Acum sunt o fiinţă austeră cu o dorinţa năprasnică către autodistrugere. Propria-mi viaţă nu îmi mai aparţine. Am senzaţia că o stăpânesc,că sunt plină de ea. De fapt fur fragmente din viaţa altora,doar pentru că nu o pot avea pe a mea,pentru că nu îmi pot crea o viaţă cu care să mă mândresc,cu care să ştiu că nu îmi va niciodată ruşine. M-am săturat să licitez iubiri de peste tot...iubiri false. Nu am nevoie de asa ceva,am nevoie de o iubire care să mă facă să trăiesc,să mă facă să uit ce e ăla regret,nepăsare. Să mă facă să invăţ ce e aia speranţa,mulţumire,împlinire.
Ştiu că visez,dar măcar visez frumos. Îmi doresc mereu să cred că viaţa e mai senină,mai plină de culori. Mi-ar placea să trăiesc intr-o astfel de lune,insă lumea asta e rea,plina de egoism şi de singurătate.
Am impresia că trăiesc,dar trec pe langă zile,întâlniri,nopţi,povesti de dragoste,întâlniri cotidiene,rătăcind prin viaţa...care nu îmi aparţine.