Încă o poveste…

Ea avea spatele gol,privirea înceţoşată,un zambet fals care curgea pe buze,pieptul acoperit cu mâna lui şi o parte din cerşeaf care îi acoperea picioarele.
El nu era in stare să ceară mai mult. Stătea cu mâna pe pieptul ei,îi spijunea capul şi era cuprins de un sentiment de împlinire totală.
Îi şoptea cuvinte reci,dar calde in acelaşi timp; importante,dar totuşi temătoare. Unul fără altul nu pot exista. Se urasc doar pentru că se iubesc atât de mult. Se ceartă,se despart,se bat doar de dragul vindecării rănilor si a împăcării.
Se ridică amândoi,el o îmbracă,fără a şti însă că e primul barbat din viaţa ei care a fost în stare să facă asta. O iubeşte atât de mult încât nu îşi poate desprinde ochii de pe corpul ei plin de imperfecţiuni,însă fără niciun defect,dupa părerea lui. Ea se lasă purtată de mâinile lui. Se mişcă lasciv,aproape obsen,iar lui îi place. Am putea să spune că face asta intenţionat,dar nu ar fi adevarat,ea pur si simplu se aruncă intr-o aură plutitoare de iubire.
Are încredere,ştie că nu îi va da drumul...insă el o scapă. O scapă in alte braţe,mai puternice,mai pline de viaţa,fără probleme. Apoi încearcă să o recapete. Reuşeşte,dar nu poate ierta. Nu îşi poate ierta propria greşeală,nu poate crede că nu a reuşit să îşi atingă scopul. Acela de a iubi fără margini,fără obstacole trupeşti sau fără vreun obiectiv până la urmă...
Ea e nemulţumită,nu vrea să analizeze nimic. Crede că mereu are dreptate,că niciodată nu a gresit. Însă ea a fost cea mai vinovată. Ea a refuzat să îşi ridice mâinile si să se prindă de ceva. Ea a refuzat să se ţina pe propriile picioare. In final...e vina ei.
Totul s-a terminat pentru că niciunul dintre ei nu a avut curajul să lupte. Să lupte cu propria persoană,cu propriile greseli,defecte si neliniştiri. Au refuzat să comunice. Au refuzat să se mai întâlnească vreodată...să se mai privească in ochii.
Totuţi,el a rămas pentru ea singurul bărbat care a fost in stare să o îmbrace...